A., planuri pentru Symi. Acum.
Bruno Foucart, Jean-Louis Gaillemin, Les décorateurs des années 40.
Imaginea mamei urcă în detrimentul celei a femeii (Élisabeth Badinter). Era previzibil, anii ’60 eşuează pe toate planurile şi avem o întoarcere la conservatorism şi chiar un puseu reacţionar. Nu vine dinspre religios sau morală – care sunt ţăndări -, ci dinspre capital. Capitalul e pur şi simplu mai interesat de familie – un cuplu necăsătorit nu are aceeaşi cerere de credit imobiliar, de consum, pentru vacanţe, studii etc. Familia e clientul bancar ideal: de obicei se îndatorează pe viaţă şi chiar pe generaţii. În schimb, formula libertăţii e financiar perdantă.
Toate mamele sfârşesc prin a ucide lent femeia din ele, nici o noutate aici.
Autoficţiunea, succes de librărie tot mai slab (caracterul foiletonistic, interminabil, riscul autopastişei).
Nu e foarte subtil să dispreţuieşti exemplele. Un exemplu e… Poate părea ciudat, dar într-un exemplu există întotdeauna mai mult decât s-a intenţionat să se ilustreze prin el. Exemplul, cel folosit la a ilustra o idee, izbuteşte sau nu. Dar există întotdeauna un rest ontologic, exemplul e, în mod bizar, întotdeauna mai cuprinzător decât ideea care s-a obiectivat în el. Exemplul îţi poate redefini ideea, şi chiar o poate submina. Exemplul se ‘revoltă’. Avem impresia că exemplele ‘exemplifică’. Nu, sunt ca nişte atleţi de 1000 de metri care ajung la capăt şi mai aleargă 100. Dezvelesc un univers – foarte plastic, în metamorfoză continuă, incontrolabil etc. – pe care o idee în fond nu-l poate cuprinde. În sine, dacă o idee nu e ilustrabilă e problematică; dacă e ilustrabilă, devine problematică. Suntem într-un univers flou în care, în mod curios, singurul reper rămas imuabil e exemplul. ‘Dă-mi un exemplu’ – ce înseamnă cererea asta clasică? Nu că nu am înţeles. Nu că am vrea să-l fixăm în modalităţile realului, să-l întemeiem pragmatic sau utilitar. Nu, speranţa e că folosirea exemplului va dezveli ceva care va sufoca până la urmă ideea. Exemplul e viermele din fruct. Cine îţi cere un exemplu speră în secret că va invalida întregul. Chiar şi cei care vor sincer un exemplu ştiu că au deschis un culoar de fugă. E foarte interesant. Ca şi când toţi am simţi că, în definitiv, în real subzistă ceva cu care ideile nu fac corp, şi deci că asta ne-ar putea ajuta să fim puţin non-responsabili. E o rugă, cererea exemplificării e o rugăciune.
The long, hot summer (1958), Angels in America (2002), C’eravamo tanto amati (1974).
Nici un cuvânt despre predarea manuscrisului Houellebecq.
Bruno Foucart, Jean-Louis Gaillemin, Les décorateurs des années 40.
Imaginea mamei urcă în detrimentul celei a femeii (Élisabeth Badinter). Era previzibil, anii ’60 eşuează pe toate planurile şi avem o întoarcere la conservatorism şi chiar un puseu reacţionar. Nu vine dinspre religios sau morală – care sunt ţăndări -, ci dinspre capital. Capitalul e pur şi simplu mai interesat de familie – un cuplu necăsătorit nu are aceeaşi cerere de credit imobiliar, de consum, pentru vacanţe, studii etc. Familia e clientul bancar ideal: de obicei se îndatorează pe viaţă şi chiar pe generaţii. În schimb, formula libertăţii e financiar perdantă.
Toate mamele sfârşesc prin a ucide lent femeia din ele, nici o noutate aici.
Autoficţiunea, succes de librărie tot mai slab (caracterul foiletonistic, interminabil, riscul autopastişei).
Nu e foarte subtil să dispreţuieşti exemplele. Un exemplu e… Poate părea ciudat, dar într-un exemplu există întotdeauna mai mult decât s-a intenţionat să se ilustreze prin el. Exemplul, cel folosit la a ilustra o idee, izbuteşte sau nu. Dar există întotdeauna un rest ontologic, exemplul e, în mod bizar, întotdeauna mai cuprinzător decât ideea care s-a obiectivat în el. Exemplul îţi poate redefini ideea, şi chiar o poate submina. Exemplul se ‘revoltă’. Avem impresia că exemplele ‘exemplifică’. Nu, sunt ca nişte atleţi de 1000 de metri care ajung la capăt şi mai aleargă 100. Dezvelesc un univers – foarte plastic, în metamorfoză continuă, incontrolabil etc. – pe care o idee în fond nu-l poate cuprinde. În sine, dacă o idee nu e ilustrabilă e problematică; dacă e ilustrabilă, devine problematică. Suntem într-un univers flou în care, în mod curios, singurul reper rămas imuabil e exemplul. ‘Dă-mi un exemplu’ – ce înseamnă cererea asta clasică? Nu că nu am înţeles. Nu că am vrea să-l fixăm în modalităţile realului, să-l întemeiem pragmatic sau utilitar. Nu, speranţa e că folosirea exemplului va dezveli ceva care va sufoca până la urmă ideea. Exemplul e viermele din fruct. Cine îţi cere un exemplu speră în secret că va invalida întregul. Chiar şi cei care vor sincer un exemplu ştiu că au deschis un culoar de fugă. E foarte interesant. Ca şi când toţi am simţi că, în definitiv, în real subzistă ceva cu care ideile nu fac corp, şi deci că asta ne-ar putea ajuta să fim puţin non-responsabili. E o rugă, cererea exemplificării e o rugăciune.
The long, hot summer (1958), Angels in America (2002), C’eravamo tanto amati (1974).
Nici un cuvânt despre predarea manuscrisului Houellebecq.