S.: ‘În viaţă nu cauţi adevărul, dragul meu, cauţi să nu pierzi puncte’.
Argumentul cel mai interesant al adepţilor determinismului, ai necesităţii absolute: mediocritatea. Există o necesitate pură, nu avem de ales, în viaţă, să fim un lucru mai degrabă decât altul. În cea mai mare parte a timpului, dacă am fi avut de ales, n-am fi ales să fim ceea ce suntem. Printre altele, n-ar mai fi existat pe lume mediocritatea. Am fi fost cu toţii genii, eroi, sfinţi etc., singularităţi excepţionale, ca într-o comunitate artistică. iar nu singularităţi mediocre. Cineva e mediocru pentru că nu a ales mediocritatea, ci a fost ales de ea. Existenţa mediocrităţii confirmă determinismul general al existenţei. – E mult mai simpatic decât argumentaţiile moraliste, logice, kantian-regulative etc.
Naivii care cred că oamenii politici iau puterea pentru a ‘face bani’ (se potriveşte cu vulgata reificantă tribalist-populistă pentru care unicul referent existenţial e cel material). Dar poţi renunţa oricînd la bani, sunt secundari: important e să păstrezi puterea. E singurul afrodisiac existenţial care-l ţine pe omul de acţiune, pe ideolog, pe speculatorul de cabinet etc., pe linia de plutire. Puterea e un în-sine, banul un mijloc, şi nu unul dintre cele mai eficiente. Odată ce o ai, nu te mai întorci peste umăr spre el, e secundar. Dacă vrei bani după ce ajungi la putere, ceva e foarte curios şi în neregulă. Nu există promoţiune mai mare decât puterea, nici personală nici de destin etc. Am cunoscut oameni care au avut puterea, e desfigurant şi exaltant. Sunt născuţi-din-nou, cum se spune prin sectele americane, de nerecunoscut chiar pentru ei. O personalitate cu totul nouă emerge, ceva pentru care nu te-a pregătit nimic. Eşti un spectacol pentru tine însuţi, probă că viaţa însăşi pe care o parcurgi e nouă. Puterea e aproape singura şansă (exceptând creaţia artistică) pe care o ai să te naşti din nou în propria ta viaţă, de astă dată în condiţiile tale. E o nouă lume şi o existenţă nouă. Cum nu mai ai şansa să conduci, ca pe vremuri, decenii sau o viaţă, iar puterea e azi distribuită pe secvenţe istorice minuscule, timpul precipită totul, de unde impresia de neserios şi sordid. Însă resorturile sunt aceleaşi.
Memorie, penitenţă, reparaţie: concepte absurde, soft-teroriste, de un vid şi o inutilitate absolut stranie. O dezbatere a onestităţii le-ar determina să înceteze într-o clipită, simultan şi mutual. Inexplicabil, parazitează încă fantasma publică. E bizar. Toate astea sunt dintr-un alt timp.
Observ această slăbiciune. Îmi plac oamenii ‘din popor’ – în fine, corect ar fi să spun autentici -. dar prefer, nu ştiu de ce, întotdeauna să frecventez oameni care au clasă, graţie, şarm. Poate sunt bătrân. Nu mă atrage deloc estetismul bas al pegrei, care e totuşi foarte interesant, colorat etc. Deloc. Prefer totdeauna graţia, gestul, forma, e destul de bizar. Ce pot găsi acolo? Patina, calmul, resemnarea, abandonarea delicată a pasiunii din lucruri, uitarea? Un fel de demisie discretă? Îmi plac oamenii care au abandonat un pic pasiunile şi care discută cu o tristeţe calmă despre nimic, surâzând, aruncând o anecdotă fără importanţă la umbra unei terase, amestecând încet cu linguriţa în ceaiul lor cu gheaţă. Nu ştiu de ce, graţia abandonului mi se pare tot mai mult o valoare în sine.
După ultimele manuscrise (arhiva secretarei lui Max Brod), Kafka şi-ar fi dorit să meargă în Palestina şi să deschidă o cafenea acolo, împreună cu un prieten. Cafeneaua s-ar fi numit ‘Kafka’, sau un calambur între ‘café’ şi ‘Kafka’…
Mereu, impresia că murim, aşa-zicând, la timp.
Altfel, căderea e lungă, lungă, lungă şi lungă.
Altfel, căderea e lungă, lungă, lungă şi lungă.