În aglomerările noastre urbane, prin răspândirea jogging-ului şi a sălilor de sport, lenea a îmbrăcat o formă sportivă. Cineva se ‘antrenează’, nu se ştie în vederea a ce: corpul lui nu va ridica nici o greutate în viaţă. Altcineva se păstrează ‘în formă’, într-un corp atletic pe care nu-l va întrebuinţa la nimic. E de înţeles că un ţăran are nevoie de muşchi: munca fizică o să-l chinuie întreaga viaţă. Dar la ce foloseşte musculatura insului urban, creatură socială căreia îi sunt de ajuns muşchii de la două degete pentru a deschide şi închide o portieră, şi nişte picioare subţiri pentru a face săptămânal câţiva paşi pe bulevarde centrale?
Pentru că încă nu e pregătit să fie excomunicat din specie, leneşul urban vrea să mai păstreze ceva din aerul sănătos al peşterilor. Pe stradă, pachete de muşchi folosind la nimic atestă activităţi invizibile. Dar urban e sinonim cu leneş; citadin, cu corpuri subţiate, involuntar ascetice: la atâta ne solicită zilnic mediul. Lenea e însuşi lichidul amniotic al urbanităţii; cu toate comodităţile şi tot utilitarul la îndemână, oraşul e locul unde muşchii nu folosesc la nimic. Produce fiinţe slabe, fragile, corpuri christice sau delabrate, de o gălbejeală suspectă, cu o longevitate constant superioară celei din rural şi o deosebită ştiinţă de a face totul cu efort minim, retrase săptămânal să respire în parcuri umbroase şi baruri. Oraşul e o alcătuire pur cerebrală. Lenea sportivă, dieta, vegetarianismul, americanisme fruste care-l torturează pe ochelaristul urban de vreo trei decenii încoace, sunt un suspin după paleoliticul pierdut. Şi după tinereţe. Dacă ‘relaţiile’ s-ar putea reface după ce corpurile descentrate ale femeilor trecute de 30 se refac în săli de sport, am fi găsit soluţia la jumătate din probleme. Dar corpurile nu se mai refac. Prospeţimea, elasticitatea, tinereţea lor nu revin niciodată. La capătul unui bun program sportiv aşteaptă placid un divorţ, fiindcă nimeni nu păcăleşte pe nimeni.
Figuri hotărâte îşi continuă jogging-ul, trecând pe lângă tine în treninguri cenuşii, cu glugile trase pe cap. Plouă, e frig, e soare; ele au ceva înduioşător. Vor fără îndoială să ajungă undeva. Te gândeşti cu înţelegere că dacă ar lua un taxi, ar parcurge distanţa într-un timp considerabil redus. Suspini. Lucrurile sunt fără îndoială aşa cum trebuie să fie.
Pentru că încă nu e pregătit să fie excomunicat din specie, leneşul urban vrea să mai păstreze ceva din aerul sănătos al peşterilor. Pe stradă, pachete de muşchi folosind la nimic atestă activităţi invizibile. Dar urban e sinonim cu leneş; citadin, cu corpuri subţiate, involuntar ascetice: la atâta ne solicită zilnic mediul. Lenea e însuşi lichidul amniotic al urbanităţii; cu toate comodităţile şi tot utilitarul la îndemână, oraşul e locul unde muşchii nu folosesc la nimic. Produce fiinţe slabe, fragile, corpuri christice sau delabrate, de o gălbejeală suspectă, cu o longevitate constant superioară celei din rural şi o deosebită ştiinţă de a face totul cu efort minim, retrase săptămânal să respire în parcuri umbroase şi baruri. Oraşul e o alcătuire pur cerebrală. Lenea sportivă, dieta, vegetarianismul, americanisme fruste care-l torturează pe ochelaristul urban de vreo trei decenii încoace, sunt un suspin după paleoliticul pierdut. Şi după tinereţe. Dacă ‘relaţiile’ s-ar putea reface după ce corpurile descentrate ale femeilor trecute de 30 se refac în săli de sport, am fi găsit soluţia la jumătate din probleme. Dar corpurile nu se mai refac. Prospeţimea, elasticitatea, tinereţea lor nu revin niciodată. La capătul unui bun program sportiv aşteaptă placid un divorţ, fiindcă nimeni nu păcăleşte pe nimeni.
Figuri hotărâte îşi continuă jogging-ul, trecând pe lângă tine în treninguri cenuşii, cu glugile trase pe cap. Plouă, e frig, e soare; ele au ceva înduioşător. Vor fără îndoială să ajungă undeva. Te gândeşti cu înţelegere că dacă ar lua un taxi, ar parcurge distanţa într-un timp considerabil redus. Suspini. Lucrurile sunt fără îndoială aşa cum trebuie să fie.